Cineva curios, cu siguranţă. Cineva care vrea să cunoască mai mult, să înţeleagă mai mult. Cineva cu destul curaj încât să accepte că lucrurile ar putea sta şi altfel, că un statu quo nu înseamnă adevărul, ci doar o fotografie a unui peisaj care poate nici nu mai există. Cineva pentru care a avea creier înseamnă a-l folosi şi pentru care „de ce“ şi „cum“ sunt instrumente de lucru. Cineva pentru care „zona de confort“ e un spaţiu peste gardul căruia e cazul să sari măcar din când în când. Care înţelege că nu poţi privi filme 3D cu ochelari de cal... care nu înghite găluşca împreună cu pumnul care i-o oferă şi nici nu se teme că ar putea ieşi cu un vârf de pantof din „rândul lumii“.
Am călcat pe nervi mulţi interlocutori, şi asta de la o vârstă foarte fragedă. În termeni mai mult sau mai puţin politicoşi, i-am acuzat de sedentarism intelectual şi de lipsă de „luciditate“. Până când mi-am dat seama că refuzul celorlalţi de a gândi este similar cu refuzul meu de a dezlega un film poliţist: nu vreau să-mi bat capul cu analiza indiciilor, vreau să mi se spună o poveste şi să aflu la sfârşit cheia enigmei.
„Luciditate“ e cealaltă faţă a lumii mele: partea nevăzută a lunii, noaptea zilei, umbra becurilor, masca Tragediei, tot ceea ce nu-mi convine, ca experienţă şi context, în voiajul cotidian. În situaţiile pe care le trăiesc caut lecţii de viaţă sau recadrări, şi am ales să le scriu pe cele incomode aici, poveştile tonice răsfăţându-se pe un alt blog.
Oare cât de frumos pot să scriu despre ciulini şi urzici? Asta încerc şi eu să aflu... conştientă totuşi că, oricât aş trece lucrurile prin alchimia literaturii, luna va avea mereu o parte nevăzută, şi ziua o noapte, şi happy-end-ul o intrigă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu